marți, 17 decembrie 2013

Bunica mea - un om minunat



mamaia şi mătuşa


mama şi mamaia

  Postarea de azi e una specială, nu conţine nici o reţetă, nu face referire la vreun documentar aşa cum v-am obişnuit, ci este despre o persoană tare dragă mie - bunica mea.
 Plănuiesc să scriu despre ea de câteva luni, chiar am început acum ceva vreme dar nu am reuşit să scriu prea mult pentru că de fiecare dată lacrimile îmi înceţoşau ochii. Aşadar este o postare scrisă în mai multe etape care a ajuns pe blog fix la doi ani de când ea plecat de lânga noi, nu am plănuit asta, aşa s-a întâmplat.
 Ce m-a inspirat să scriu despre ea a fost vizita din vară la Muzeul Naţional al Unirii din Alba-Iulia. Ce am văzut acolo m-a dus imediat cu gândul la mamaia mea, o poză cu ea, cu casa ei, cu lucrurile din casă s-ar fi potrivit perfect în muzeu.


 De ce spun asta, pentru că ea tot timpul se îmbrăca în costum popular, excepţie făceau zilele foarte călduroase de vară când o mai vedeai purtând un tricou sau o bluză subţire şi o fustă din pânză. Avea multe costume populare, o serie mai vechi şi mai uzate pe care le purta pe acasă şi o serie bine întreţinute pe care le purta în zilele de sărbătoare. Ce vreau să transmit e că a fost un om simplu care a trecut prin multe greutăţi dar nu s-a plâns, eu cel puţin niciodată nu am auzit-o, a fost un om vesel, glumeţ, bun, iubitor, un om cum rar ţi-e dat să cunoşti. Şi nu spun asta doar pentru ca era bunica mea, ci pentru că chiar a fost un om deosebit. Şi ca să vedeţi că am dreptate - foarte multe persoane din sat îi spuneau mamaia Veta chiar dacă nu exista grad de rudenie între ele, era iubită şi apreciată de toată lumea.
    eu, mamaia şi sora
A fost un om extrem de simplu dar cu un suflet infinit de mare. A rămas văduvă la 33 de ani, cu 4 copii mici, mama mea cea mai mică dintre ei avea 1 an şi 8 luni când a rămas fără tată. Cum s-a descurcat să-i crească singură nu ştiu, clar a fost foarte greu. Nu s-a mai recăsătorit deşi era foarte tânără, s-a dedicat în totalitate copiilor ei. A trăit cu o pensie de 300 de lei si se descurca foarte bine, avea cald în casă, avea bani de medicamente, avea bani de mâncare şi pe deasupra mai putea să dea şi nepoţilor câte 5-10 lei. Mereu m-am întrebat cum poate să se gestioneze atât de bine cu atât de puţini bani şi să nu-i lipsească nimic. E drept avea pământ şi animale,  pregătea pentru iarnă dulceţuri, gemuri, murături, prepara aproape tot în casă şi nu cumpăra prea multe din magazine.

Casa ei era una mică şi simplă, cu o sală de lemn la intrare, sală pe care stătea şi torcea lână, tricota ciorapi, desfăcea fasolea uscată sau citea rugaciuni. În fiecare duminică sau zi de sărbătoare îmbrăca unul din frumoasele ei costume populare şi pleca la biserică, după slujbă îi vizita pe cei bolnavi şi pe bătrânii singuri, iar pe seară trecea să-şi vadă copiii, nepoţii şi strănepotii.
cu strănepoţii

 Pe soba ei de lut, cu plită făcea cea mai bună mâncare în tuci, făcea cel mai bun desert - mămăligă rece tăiată felii, pusă pe plită să facă crustă şi apoi gem de prune peste. Nu avea aragaz, toată mancarea era facută la foc de lemne, iarna în casă pe plită şi vara pe pirostrii.
De câte ori mergeam pe la ea scotea de la saltea ceva bănuţi şi îmi zicea “ia-i acolo să-ţi iei şi tu ceva bun’’, mai ales cand eram studentă; de cele mai multe ori refuzam, uneori acceptam datorită inisistenţelor ei şi pentru că nu voiam să-i stric bucuria.
Iarna monta războiul de ţesut în casă şi ţesea preşuri. Mai câştiga un ban din asta şi din tricotat ciorapi de lână.
Nu a avut televizor, singurul aparat din casă era un radio vechi la care asculta muzică populară şi ştiri, dar nu avea nevoie de mai mult.
Ţin minte perfect părul ei alb, foarte lung pe care îl ţinea împletit, iar atunci când desfăcea codiţele tot părul era ondulat.
Ce am admirat întotdeauna la ea pe lângă sufletul ei mare, faptul că nu se plângea de nimic, faptul că era mulţumită cu ce avea şi cred că în ciuda greutăţilor prin care a trecut a fost fericită, pentru ea familia era tot ce avea mai de preţ.

Astăzi se împlinesc 2 ani de când nu mai e printre noi şi dorul e tot mai mare, de câte ori mă gândesc la ea lacrimile îmi inundă ochii şi obrajii. O visez, mă uit la poze, vorbesc despre ea şi o dau exemplu celor care sunt nemulţumiţi că nu le ajunge un salariu de 2-3000 de lei.
Nu te vom uita niciodată.

9 comentarii:

  1. toate mamaile sunt minunate! si mie imi lipseste teribil, nici nu ma gandesc, ma doare prea tare!

    RăspundețiȘtergere
  2. Da, intr-adevar, nu prea mai intalnesti astfel de oameni. Dar alaturi de omul minunat pe care ni-l evoci in acest material, nu pot sa nu il vad si pe omul minunat care evoca. Mamaia, cum le spuneti voi bunicilor voastre(eu sunt din Ardeal, unde nu se foloseste acest apelativ) a lasat o "mostenire" frumoasa.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. A fost un om minunat si are o nepoata minunata. Am citit povestea ta si mi-au dat lacrimile.

      Ștergere
  3. Andreea Iaru03.01.2014, 11:29

    Ramona m-ai facut sa plang. Am trait fiecare cuvant pe care l-ai scris. Mi-este foarte dor de mamaia Veta, inca ma astept cand intru in curte sa vad ca apare de
    undeva. Si cel mai dor imi e de caldura care ma cuprindea cand intram la ea in casa :((

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Andreea eu nu am mai intrat in curte de cand ea nu mai e.

      Ștergere
  4. Foarte multă emoție și sensibilitate! Un om deosebit! Rămâne mereu în amintirile tale!

    RăspundețiȘtergere
  5. Vă rămâne în amintirile tuturor celor care au cunoscut-o.

    RăspundețiȘtergere

Părerea ta e importantă pentru mine