5 MS este o franciză dezvoltată la nivel naţional care oferă un mediu
prietenos şi profesionist pentru pasionaţii de vorbit în public. Pe scurt, evenimentul are loc o data pe lună, în fiecare lună altă temă, discursurile durează 5 minute, slide-urile se schimbă la 15 secunde, există două părti, una cu discursuri pregătite şi una cu discursuri improvizate. Detalii găsiţi mai multe pe www.5ms.ro
Pentru că sunt îngrozită de vorbitul în public, încerc să-i urmăresc pe alţii care se pricep la asta şi să învăţ ce pot de la ei. Pentru prima dată la 5MS am fost la ediţia din octombrie. Mi-a plăcut foarte mult ce am văzut, discursuri foarte bune, oameni faini, atmosferă caldă, emoţie, distracţie. La editia de luna aceasta mi-am făcut curaj, aşa pe ultima sută de metri, să mă înscriu ca speaker. Tema a fost ''Frica- între motivare şi limite''. Oricât aş citi, oricate filmări aş vedea, nu o să scap de frică dacă nu ies în public şi încerc.
Emoţii prea mari nu am avut până când am ajuns la ceainărie, locul unde se desfaşoară evenimentul. Când am văzut că se adună lumea, că în curând începe totul, inima a început să bată din ce în ce mai tare, mi s-au înmuiat picioarele, aveam un gol în stomac, o frică puternică m-a cuprins. Nu îmi aduc aminte mare lucru din ce a spus primul speaker căci eram ocupată să îmi controlez emoţiile, îmi tot repetam ''hai că poţi''. Am fost al doilea speaker care a urcat pe scenă, eu am cerut să vorbesc la început căci altfel nu ştiu dacă mai eram în stare. Eu zic că a fost binişor, mă bucur că nu mi-a tremurat vocea şi că s-a înţeles ce am vrut să zic.
Frici am multe, acolo am vorbit despre câteva dintre ele, de unele am scăpat, unele sunt în curs de rezolvare, altele vor fi învinse cândva. Cineva din public a zis că şi-ar fi dorit sa audă mai mult, aşa că mă revanşez aici, povestesc mai mult despre unele.
1. Mersul pe bicicletă
Cei mai mulţi învaţă în copilărie să meargă pe bicicletă, nu a fost şi cazul meu. Anul trecut m-am hotărât să înving această frică şi să învăt şi eu să pedalez. La prima ieşire singură şi mai departe de parcarea din faţa blocului, am intrat într-un gard viu. Nu s-a întâmplat nimic, nici cu mine nici cu bicicleta, doar o mică zgârietură pe mână. Bicicleta am cumpărat-o pe 20 aprilie 2013, în aceeşi zi am aflat despre Skirt Bike. Am fost tare fericită să aflu ca aşa eveniment frumos va avea loc la noi în oraş. Am avut la dispoziţie 6 săptămâni să scap de frică ca să pot participa şi eu la marea paradă a biciclestelor chic. Am tot ieşit câte puţin prin cartier, prin parcări şi pe străduţele mai puţin circulate şi am exersat. Nu vă spun cum ajungeam acasă de obosită, de frică îmi încordam toţi muşchii, îmi înţepenea spatele, nu-mi mai simţeam picioarele şi mâinile mă dureau vreo 2 zile după o scurtă plimbare. La Skirt Bike am avut mari emoţii, a fost destul de greu şi obositor, dar în acelaşi timp foarte frumos. Mai multe despre acea zi citiţi
aici.
Anul acesta am mai făcut un pas, mi-am făcut curaj să ies pe stradă, nu doar pe piste şi trotuare. Într-o zi câţiva metri, în următoarea un pic mai mulţi, apoi şi mai mulţi, până când am ajuns să pedalez de la muncă câtre casă doar pe stradă şi distanţa nu era deloc mică.
Mă bucur tare mult că acum ştiu să merg pe bicicletă, am făcut din asta o mare pasiune, senzaţia e unică.
Frica de bicicletă e acum bifată la frici învinse.
2. Frica de camerele de filmat
Am fost speriată la maxim de camerele de filmat. Dacă vedeam reporteri pe stradă, mă ascundeam imediat, traversam chiar şi strada ca nu cumva să vină la mine să-mi ia vreun interviu. Oriunde se filma eu stăteam cât mai departe. Nu ştiu de unde pornea această frică, cred că mă gândeam că mă fac de râs.
Cum am scăpat şi de frica aceasta? înfruntând-o. În martie 2012 am fost invitată la o emisiune SĂNĂTATEA TA NATURA. Iniţial am refuzat, dar după insistenţe şi încurajări am zis da. Aici am fost puţin păcălită, mi s-a spus că emisiunea se înregistrează, motiv pentru care am acceptat invitaţia. Nu a fost aşa, când am ajuns în platou am aflat că în câteva minute intrăm în direct. Ce puteam să fac? nu mai aveam cum să dau înapoi, bine puteam până la urmă, dar nu am vrut. Am vorbit despre hrana vie şi nu a fost chiar aşa de greu pe cum credeam.
A doua întâlnire cu camerele de filmat a fost în aprilie 2013. În cadrul Festivalului Body Mind &Spirit am ţinut un atelier de dulciuri raw. Televiziunile locale erau prezente la eveniment şi au fost cu ochii pe mine. De data aceast a fost mult mai uşor, am fost mai relaxată şi deja puteam spune că mă vindecasem de frică.
Anul trecut la Skirt Bike balonaşele au atras reporterii aşa că am dat un scurt interviu şi aici.
Au mai urmat şi alte apariţii TV care au decurs bine. Emoţii mai am, dar acum le controlez eu, nu mă mai panichez.
3. Frica de dentist
Frica asta era întemeiată. Primele mele experienţe cu dentistul nu au fost tocmai plăcute. Pe lângă faptul ca nu şi-a făcut treaba cum trebuie, m-a mai şi chinuit atât de tare că am fost la un pas să leşin pe scaunul din cabinet.
Ştiu că acum 17 ani tehnologia nu era atât de avansată, dar asta nu e o scuză. De frică am scăpat de nevoie, am tot avut probleme cu dinţii şi am fost nevoită să merg la doctor. Am tot schimbat stomatologii şi am cunoscut şi medici care au grijă de pacienţi, care fac glume ca să-ţi distragă atenţia, şi cel mai important care ştiu meserie. Acum nu îmi mai e deloc frică.
4. Frica de a spune NU
Am fost persoana care nu a ştiut să refuze, care a acceptat mereu să-i ajute şi să facă chestii pentru alţii. Din această cauză am fost folosită atât la locul de muncă cât şi de familie şi cunoscuţi, poate nu conştient. Pentru că ştiau că eu nu zic nu, îmi dădeau tot felul de sarcini, de multe ori am făcut şi munca altuia, mi se cereau diverse chestii care nu îmi făceau plăcere, tot timpul făceam ceva pentru alţii. Am pierdut timp şi energie pentru că mi-era frică să refuz, mi-era frică că se vor supăra pe mine, că voi dezamăgi, că îi voi îndepărta de mine, că o să mi se spună că sunt egoistă. Prin 2011 lucrurile au început să se schimbe, pentru că am început să mă gândesc mai mult la mine, să pun pe primul loc nevoile, sănătatea, dorinţele mele. Credeţi că a fost uşor? deloc, a fost extrem de greu, dar cu paşi mici am reuşit. Unii nu au înţeles, unii m-au judecat, unii s-au supărat. Nici acum nu e uşor să spun Nu, lucrez încă la asta, dar mă bucur că uneori îmi iese.
5. Frica de a afirma că sunt atee
Religia este un subiect care naşte cele mai aprinse discuţii. Despre acest subiect nu vreau să vorbesc prea mult, e o chestiune personală. Fiecare crede în ce vrea, dar atâta timp cât nu îmi impune şi mie să fac la fel, nu mă interesează. Am evitat să intru în discuţii despre asta căci lumea se aprinde foarte repede, judecă, critică. Când am început să afirm că sunt atee unii s-au speriat, unii s-au supărat, unii mi-au zis că sunt ciudată, unii s-au îndepartat de mine.
6. Frica de a atrage atenţia, de a fi judecată
Mă refer aici la modul cum mă îmbrac sau cum obişnuiam să mă îmbrac. M-am ascuns mulţi ani de zile pentru că nu aveam încredere în mine, pentru că nu îmi plăcea corpul meu, pentru că nu îmi plăcea deloc de mine. Am fost dintodeauna o timidă, mă îmbrăcam cu haine largi şi banale, nu mă aranjam, nu ieşeam în evidenţă. Cu fustele am avut o mare problemă, nu vroiam să port nici pe cea mai mare caniculă căci aveam picioare strâmbe. Prima fustă scurtă am purtat-o în faculate, în club şi cu cizme lungi, nu cumva să se vadă prea mult din picioare. Lumea îmi spunea că îmi stă bine, eu nu şi nu, o ţineam pe a mea ''nu vedeţi ce picioare strâmbe am?''. Luptă grea asta cu îmbrăcatul, nimic nu se potrivea, nimic nu se asorta, nimic nu-mi plăcea.
În 2010 am fost la un seminar de feminitate şi apoi lucrurile au început să se schimbe. A fost un proces complicat dar benefic, eu am devenit alt om şi cei care mă ştiu de multă vreme pot confirma. Am început să port tot mai des fustă, să port bijuterii, să port tocuri, să port haine colorate. A început să-mi placă de mine, să-mi placă să fiu femeie, să am încredere în mine. Cu toate schimbările astea nu mă mai putea ascunde, cu flori mari în păr, cu rochiţe colorate, cu dresuri roz sau mov, cu tocuri atragi atenţia, eşti expusă. Cum eu merg mult pe jos, cu autobuzul sau bicicleta întâlnesc tot felul de oameni. De câteva luni încoace, muncitorii care izolează blocurile în cartier se iau zilnic de mine, în autobuz au încercat bărbaţi să mă agaţe, în piaţă comentează, pe stradă sunt fluierată şi claxonată, uneori mă simt hărţuită. Din aceste motive multe femei nu mai poartă fustă, am discutat cu multe acest subiect şi mi-au zis că au renunţat sau că se aranjează când ies cu maşina. Eu nu renunţ, îi aud doar pe cei care îmi fac complimente, pe ceilalţi încerc să îi ignor. Nu reuşesc întotdeauna, am şi suferit din cauza vorbelor unora, m-am simţit prost, m-am enervat, dar vreau să văd partea bună a lucrurilor.
7. Vorbitul în public
Vorbitul în public este cea mai mare frică a multor oameni, depăşeşte chiar şi frica de moarte. Şi mie mi-e foaaarte frică, am refuzat să particip la diverse evenimente din această cauză.
În aprilie 2013, după insistenţe ale organizatorilor, am acceptat să fiu meşter la incubator107. Am vorbit în faţa a peste 50 de oameni despre pasiunea mea, despre dulciurile raw. Am avut mari emoţii şi s-a văzut asta, dar pot spune că m-am descurcat onorabil pentru prima apariţie.
La 5 MS a fost şi mai greu, dar nu mă las, se rezolvă şi asta.
8. Frica de şerpi
Am fost surprinsă să constat că foarte mulţi oameni se tem de şerpi. Cineva din sală a întrebat dacă frica asta e reală, dacă am vazut vreodată şerpi. Da eu am văzut, de mai multe ori chiar. Am crescut la ţară, vara mergeam pe câmp la fân, iar în unele zone erau foarte mulţi. Nici nu vă imaginaţi ce senzaţie aveam când întorceam fânul cu furca şi ieşea câte un şerpişor de sub pală, sau când mergeam pe potecă şi apărea câte unul pe la picioare.
9. Frica de spaţiile înguste
Da sunt claustrofobă, mi-e frică de spaţiile mici, înguste, înghesuite. Am fost la Peştera Dâmbovicioara care nu e foarte mică şi totuşi eu nu am putut să o văd. După câteva secunde a trebuit să ies afară că mi s-a făcut rău. Me-era frică şi de lifturi, nu urcam singura cu liftul, uneori îmi mai e şi acum în acelea vechi şi mici.
10. Frica de apă
Mai corect spus ar fi frica de a intra sub apă. Iubesc apa, iubesc marea, cascadele, râurile, lacurile, pârâiaşele, dar mă îngrozeşte ideea de a intra cu capul sub apă. Nici la duş nu suport sa-mi curgă apa pe faţă. Cred că ştiu de unde mi se trage, în copilărie şi adolescenţă mergem la scăldat la râu şi mulţi aveau prostul obicei de a-i băga pe alţii cu capul la fund. Am încasat-o de mai multe ori, dar o dată ştiu că m-am speriat tare.
Voi ce frici aveţi? ce frici aţi învins?
